Negociere româno-marocană

În seara aceasta mi-am adus aminte de prima mea negociere din Maroc. I-am povestit lui George și am râs amândoi mai să ne dea lacrimile – ce-i drept eram și cam obosiți și în general după o anumită oră lucrurile devin mai amuzante.

Microbuzul oprește la un popas. Sar din el și mă duc spre o cocioabă din lem de la marginea străzii, unde un bătrân marocan își vindea marfa.

Acum începe nebunia- cred că a zis că sunt cel mai bun negociator. Eu mai aveam 14 euro în buzunar; bătrânul vindea pietre din munți, brățări și coliere. Eu pusesem ochii pe un colier.

Îl întreb întâi despre o piatră mai mică

– Căt costă?

5 euro.

I have only 3.

4, only for you.

No thanks!

Mă mai uit în jur și apoi îl întreb de colier- How much? 40 euros. Too much. I have only 3.

Mă uit în jur, îl întreb de altă piatră. Intră alți clienți – face o vânzare. Mă uit iară la medalion.

– 30, only fo you.

I have oly 3.

Not enough.

Iau medalionul în mână, îl pipăi, mă uit cu drag la el; omul se dă în spate și zice iphone, shoes exchange. Eu îi arăt bluza de pe mine și îi zic – ce zici de bluză? O vrei? Era o gioarsă de bluză.

Nu. Doar iphone sau shoes.

Intră alți clienți și o întreb pe o puștoaică – vreau sa cumpăr un medalion, ce culoare ai alege tu – albastru sau roșu – erau 2 modele-culori diferite. Albastru!

L-am luat în mână pe cel albastru, l-am pus la loc și l-am ales pe cel roșu. Il vreau pe acesta, dar am doar 15 euro.

Ok. Only for you, 15 euros. Take it!

Mă uit in portofel, incep să numar- I have only 14 euros.

Ok Ok Take it.

Eu chiar credeam că am 15 și eram pregătit să dau 15…

Sunt sigur că nu a ieșit în pierdere.

Mi-a plăcut mult spiritul lor de comerciant- negociază totul și le place să ajungă să incheie ,,a deal”, pe când la mine la București… am mers la un magazin să cumpăr o carte- ce-i drept era ceva de robotică pentru începători și fața nu mă ajută să mă facă să par un fin înțelegător al principiilor (nu doar fața; dar nu intrăm în detalii)- am ridicat cartea de la sediu pentru că dadusem comandă și mă aștepta pachetul la ei și dacă tot ajunsesem în lumea șuruburilor, piulițelor, sau microcontrolerelor, ledurilor, alimentatoarelor, senzorilor cum le-ar numi prietenii mei dragi, frații gemeni, absolvenți la telecomunicații la Poli, care din când în când mai construiesc roboței cu care participă la concursuri, la care mă înscriu și eu clandestin (în echipa lor), am vrut să văd ce oferte mai au – lungă fraza asta.

Îmi place să cumpăr chestii care cred că m-ar face mai inteligent, sau pur și simplu, probabil, există o fascinație a bărbatului (spre) dată de surubelnițe, cabluri și alte lucruri pe care dacă le înțelegi te transformă în mare meșter, sau în cazul (nu al meu) în care faci politehnica, în inginer. Eram pregătit să mai cumpăr ceva- orice – Ce îmi mai recomandați? Îți ajunge cartea asta! – a fost răspunsul lor.  Apreciez sinceritatea și înțeleg că fața mă trădează, dar nu înțeleg de ce nu ai mai vrut să vinzi ceva.

The End

It's only fair to share...Share on FacebookTweet about this on TwitterPin on PinterestShare on Google+Share on LinkedInEmail this to someonePrint this page

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *